Late Spring (1949)

A durat puțin să mă reobișnuiesc cu ritmul lent al filmelor vechi, de altfel apreciat de mine.
Filmul este o reflecție asupra relației părinte-copil privită prin prisma momentului ajungerii acestuia din urmă la maturitate, când urmează că părăsească centrul de siguranță, de stabilitate și de familiaritate pe care îl reprezintă casa părintească (sau se presupune că trebuie să o facă), privit din perspectiva ambelor părți, dar și asupra trecerii timpului. Cadrele statice lungi cu natura sunt tot atâtea invitații la reflecție; evocând caracterul efemer al omului – cadrele cu plantele – și cel aproape imuabil al mersului lucrurilor – pietrele și bolovanii, acestea pot fi văzute și ca prezentare a omului ca extensie a naturii din care se „trage”și în care se întoarce odată cu trecerea firească, dar tristă, a timpului care schimbă iremediabil relațiile strânse dintre oameni, în cazul de față, cea dintre un tată și fiica lui. O replică de impact este, de altfel, cea a tatălui aflat într-o ultimă excursie cu fata sa Noriko, înainte de căsătoria acesteia – parafrazez: „Ce repede trece timpul! Nici n-am ajuns bine că trebuie să ne întoarcem!”, pe care o citesc și ca remarcă la adresa curgerii vieții, dincolo de contextul punctual în care se află cei doi.
Mă bucur că am văzut filmul, pe care îl recomand cu nostalgie! Mulțumesc pentru oportunitate!